Este dansul un păcat? Maica Siluana răspunde: „Și noi dansăm, știți? N-ați văzut dansul călugărilor?” Dansul să aibă un rol binefăcător, nu păcătos, ispititor ori de spectacol!

Altfel râsul este o lucrare sănătoasă a trupului. Trupul îşi manifestă prin el veselia. Dar, depinde, dacă e plin de vulgaritate, dacă e plin de răutate, dacă este ironic, dacă e batjocoritor… poţi să ucizi cu râsul. Un suflet supă­rat, întristat, dacă râde cineva de el, poate să intre în deznădejde şi să se sinucidă…

R.B.: Aşa că, fiecare, din sensul pe care îl dă acţiunii respective, poate să-şi dea seama dacă este păcat sau nu.

M.S.: Exact, da! Şi alergăm mereu şi mereu cu gândul la Dumnezeu: Doamne, Doamne! Atunci Dumnezeu ne reglează, ca să zicem aşa, ne aduce în limitele decenţei, în limitele existenţei cu sens şi cu rost, singura care ne aduce bucurie.

Loading...

Şi nu ne lasă să alunecăm aşa cum suntem noi capabili, să alunecăm prin firea noastră slabă, sau cum suntem gata să cădem în ispită prin ispititorul, care tot timpul stă cu gura căscată să ne înghită, să ne-nghită prin ceva, să ne facă să spunem o prostie, numai să ne înghită.

R.B.: Mai există două feluri de dans la care aş vrea să ne referim: la discotecă şi la horă. Eu văd un paralelism între cele două şi aş vrea să aprofundăm acest aspect.

M.S.: Un paralelism?

R.B.: Da, pentru că discoteca, cred eu, este un fel de înlocuitor al horei. Noi ştim foarte bine că la horă nu mai era numai distracţie, ci şi un loc şi o posibilitate moment în care tinerii îşi alegeau viitorii soţi. Dar totul se întâmpla sub supravegherea părinţilor, a bunicilor. În sfârşit, nu întotdeauna căsătoriile se bazau pe iubire, se făceau şi acele legături din interes…

M.S.: Sau nu se bazau pe iubire aşa cum o înţelegem noi, pe îndrăgostire.

R.B.: Pe sentimente, să zicem.

M.S.: Altminteri, să ştiţi, oamenii erau asemenea cres­cuţi şi educaţi încât nu-şi permiteau, puţini îşi permiteau să se îndrăgostească sau să se gândească la asta. Ei aşteptau cu răbdare, sau nerăbdare, să-şi cunoască alesul sau aleasa, şi să-l iubească sau s-o iubească, pe cel sau pe cea pe care i-l sau i-o dăruia Dumnezeu.

R.B.: Mă refer la acele cazuri când căsătoriile se făceau strict pe baze financiare, materiale, avere…

M.S.: Da, erau pe interese. Şi atunci erau şi oameni căzuţi şi pătimaşi de avere, dar şi atunci erau familii care se căsătoreau, se curtau familiile una pe alta şi copiii ştiau aproape de când erau mici că „eu am să mă mărit cu unul de-a lui cutare…”.

Pentru că erau din aceeaşi sferă, erau oameni gospodari, erau oameni harnici. Şi puteau să se întâlnească, atunci când rânduia familia, să se întâlnească şi să se placă.

R.B.: Da, şi atunci nu-şi punea nimeni problema că hora ar fi un păcat. Dacă ne întoarcem, revenim în actualitate, la discotecă se pun foarte multe probleme, vizavi de ce se întâmplă acolo, cum se întâmplă… tinerii sunt singuri…

M.S.: Da… de curând am primit pe siteul meu de pe internet, unde, cu mila lui Dumnezeu, am discuţii cu mulţi tineri, un mesaj de la o studentă care a citit undeva, un cuvânt al unui Părinte, care anatemiza (blestema) pe cei care dansează la horă şi la sârbă… Mi-e greu să cred asta. Doar dacă se referea la călugări… Altfel ar fi ca şi când ai anatemiza un popor întreg.

Eu cred că un popor creştin, cum a fost şi poporul român, avea dansurile lui populare care aveau rânduiala lor, nu dată, dar păzită de Sfânta Biserică. Şi hora şi sârba aveau rânduiala lor. Că cine se ducea la horă? Nici atunci nu se duceau călugării la horă.

Dacă un călugăr pleacă din mănăstire să danseze o sârbă undeva, sigur că aceasta este un păcat. De ce? Pentru că el a făgăduit lui Dumnezeu că dansează altfel. Şi noi dansăm, ştiţi…?

R.B.: Nu ştiu…

M.S.: N-aţi văzut dansul călugărilor?

R.B.: Nu ştiam, e o surpriză…

M.S.: Da… păi, mătăniile şi închinăciunile ce sunt, dacă nu dans? Şi ce dans minunat! Se exprimă prin el toată bucuria de a fi viu şi în armonie cu darul vieţii în Hristos…

R.B.: Unii o iau ca pe o gimnastică. De fapt, mie chiar mi s-a întâmplat…

M.S.: Nuuu, gimnastica e când faci mişcare de unul singur şi de dragul mişcării… Dar când dansezi eşti cu cineva, iar în mătănii şi închinăciuni dansezi cu Dumnezeu. Când zici: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătoasa!” şi faci închinăciunea sau metania, dansezi cu Dumnezeu. Şi îngerul se bucură.

R.B.: Aşa este. Dar fetiţa mea când m-a văzut pe mine făcând mătănii, a început şi ea să imite şi la un moment dat, bineînţeles că m-am oprit, pentru că îmi venea să râd… o făcea exact ca pe o gimnastică. I-am explicat şi cred că acum dansăm împreună…

M.S.: Dansaţi împreună! Aşa se începe, printr-o imitaţie, urmând un model. Copilaşii noştri care vin la slujbe la mănăstire, când fac închinăciuni, sunt caraghioşi, lumea râde, dar cu multă duioşie… Aşa învaţă, imitându-şi modelul. Nu să faci cu el gimnastică, să-i spui: stânga, dreapta, fruntea jos… Mai facem şi aşa, de exemplu la Penitenciar, când învăţăm pe cineva să facă mătănii, trebuie să îi arătăm, să le explicăm mişcările…

Să ne întoarcem la horă. Şi acolo păcatul era, sau este păcat. Dacă intenţia cu care se apropie tinerii unul de celălalt este pofta trupului şi prelungirea acestei pofte cu intenţia de a o satisface în imaginar sau cu fapta, e păcat.

Aici aş vrea să răspund cuiva care întreba: „De ce este pofta trupului păcat? Şi dacă este, înseamnă că toţi oame­nii ar trebui să intre în iad, pentru că nu există bărbat sănă­tos trupeşte care să nu poftească o femeie când o vede.”. Şi mă voi folosi de cuvântul Mântuitorului Care nu spune că ai săvârşit păcat cu cineva când ai poftit-o pur şi simplu.

R.B.: Că doar ţi-a plăcut.

M.S.: Ci, când ai poftit-o în inima ta. Pofta nevinovată a trupului e înfiorarea firii. Trupul e înzestrat cu această putere de a sesiza frumuseţea şi de a reacţiona la asta. Dar omul, ca persoană dăruit cu libertate şi responsabilitate, are puterea de a trăi această poftă fără a o primi în inima lui, fără a o împlini cumva în centrul fiinţei sale care este inima.

Acolo el pofteşte Bucuria sfantă, Viaţa veşnică, iubirea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu. El poate spune în faţa fiorului firii: „Da, e frumoasă şi atrăgătoare, dar eu am poruncă s-o privesc în mod curat.

Nu este soţia mea, nu este femeia mea şi eu nu vreau să ascult acest impuls. Da, acest impuls este în mine, sunt normal, sunt sănătos, sunt tânăr, sunt viu, dar eu sunt mai mult decât acesta.”. Aşadar, poftirea în inimă este însoţirea poftei cu gândul răutăţii, cu pornirea…

Dacă la horă sau la dans gândurile şi gesturile erau scăpate din frâul rânduielii şi duse mai departe, atunci era şi urma păcatul. Doar am citit şi noi cărţi, am auzit, se duceau aceştia „la margine”, la marginea satului, se întâlneau noaptea şi desigur, cădeau în păcat.

Dar nu hora era pricina. Această horă din sat nu era păzită numai de mama şi de bunica…

R.B.: Ci de toată comunitatea.

M.S.: Şi toată comunitatea şi era păzită de îngerul păzitor al fiecăruia şi de Dumnezeu, pentru că aceşti tineri se duceau la Biserică, se spovedeau, nu erau la che­remul pornirilor ucigaşe ale patimilor… Îi ajuta „valul” comunităţii care trăia cu frica lui Dumnezeu.

Cine, dintr-o comuni­tate tradiţională, dintr-un sat, putea să nu fie botezat, pu­tea să nu se spove­dească şi să nu se împărtăşească? Te arăta satul cu degetul: „A, nu s-a împărtăşit, înseamnă că…” şi imediat îl arăta şi-l individualiza că e… şi te ducea chiar ea, comunitatea, adică Biserica, te ducea la Biserică!

De fapt, Biserica te păzea la horă, ea te ducea la nuntă, ea îţi boteza copiii, ea te îngropa după sfânta rânduială… Desigur, şi acolo era libertate, şi acolo puteai să alegi păcatul. Cum spuneam, şi acolo puteai să fugi noaptea de acasă, să te duci în lanul de porumb şi să nu chemi satul după tine…

Dar, spre deosebire de ce te aşteaptă când mergi în discotecă, atunci îţi asumai nişte riscuri pe care le cunoşteai bine. Nu prea puteai să spui că „n-ai ştiut” şi că „aşa face toată lumea”! Discoteca este, cum minunat spuneţi, decăderea horei care nu ese decât unul din semnele văzute ale decăderii comunităţii creştine, ale decăderii familiei noastre. Părinţii nu mai sunt împreună cu copiii lor…

R.B.: Ba chiar nu sunt doriţi, sunt trimişi acasă, aici sunt tinerii…

M.S.: …se stinge lumina… Să citiţi cartea părintelui Savatie Baştovoi, Între Freud şi Hristos, ca să vedeţi, cu ochii unui părinte, ce înseamnă de fapt discoteca. Pentru că tinerii prinşi în întunericul acela nu percep adevărul, nu percep total.

R.B.: Aşa este.

M.S.: Apoi, acolo nici nu se mai dansează, maică! Dansul are nişte reguli, nişte paşi. Acolo se ţopăie după un ritm care nici măcar nu e ritm, dar, e forma cea mai decăzută a nevoii omului de a-şi exprima simţămintele.

Şi dacă aceşti copii au în ei bucuria de a fi şi şi-o exprimă aşa, binecuvântează, Doamne, bucuria lor! Dar dacă ei îşi strigă astfel durerea, dacă e un strigăt de singurătate, dacă e un strigăt „pe mine nu mă iubeşte nimeni, pe mine nu mă invită nimeni la dans…”, atunci ar trebui să auzim aceste strigăte şi să facem ceva!

Atunci trebuie să ne rugăm, să facem ceva să schimbăm mentalitatea, să spargem zidul de nepăsare dintre noi şi discotecile de lângă casa noastră, dintre noi şi strigătele de durere şi singurătate ale copiilor noştri!

R.B.: În concluzie, problema nu este dacă dansul e un păcat sau nu, important este cu ce investim acest gest. E normal să dansăm, e normal să ne bucurăm…

M.S.: Totul e normal atunci când noi suntem normali. Noi să căutăm normalitatea. Eu sunt normal atunci când Îl am pe Dumnezeu ca normă în mine.

Dacă nu-L am pe Dumnezeu în mine, în gândurile mele, în toate puterile mele, în dorinţele mele, nu sunt încă normal. Sunt încă anormal. Numai când voi fi cu Dumnezeu şi în Sfânta lui rânduială voi şti şi cum să dansez, şi cât să râd, şi ce să mănânc, şi cum să mănânc…

R.B.: Exact, e un reper de care avem nevoie… un reper pe care îl vom avea în orice vom face. Nu ne vom mai întreba la fiecare gest, asta este, asta nu este păcat? Ci pur şi simplu vom simţi dacă ceva Îi este plăcut lui Dumnezeu sau nu-I este.

M.S.: Asta este. Şi voi simţi păcatul şi-l voi lepăda, îl voi spovedi şi voi fi dezlegat de el.

Şi, mai mult decât atât, cel care nu face păcatul dansând, dacă Îl are pe Dumnezeu nu mai face nici păcatul de a judeca, că „ia te uită la ăsta ce face!”, pentru că atunci când judeci pe cineva că dansează, de fapt îţi proiectezi invidia.

Că dacă ai simţi că acela o face din păcat, ai avea sentimentul firesc de milă: „Doamne, scapă-l!”. Dacă vezi un om sub tramvai, nu-l judeci, nu zici: „Ia, uite la ăla, s-a băgat sub tramvai! Nu i-e ruşine!”. Nu? Nu judeci: „ce prost e”, ci repede sari şi zici: „Săriţi, să-l scăpăm, poate n-a murit!”.

Acelaşi lucru ar trebui să se întâmple şi în faţa unui tânăr care face sau ni se pare că face un păcat: „Doamne, scapă-l, Doamne nu-l lăsa!”. Doare! Şi când mă ceartă pe mine, mă bârfeşte cineva, mă judecă, trebuie să am două mişcări ale sufletului.

Una: „Oare, ce spune?, Aşa o fi? Am ceva de învăţat din asta?” Şi a doua mişcare a sufletului să fie aceasta: „Doamne, nu-i socoti aceasta ca păcat. Poate are o problemă, poate proiectează ceva dureros asupra mea… Eu cu ce l-am provocat?”.

În nici un caz nu te superi pe el. Ori îţi face un serviciu că îţi spune un lucru real, ori îţi arată cât de mare e rana lui, cât te invidiază degeaba, şi atunci îi plângi de milă. Cum să te superi pe el, după ce că îl doare, nu?

Şi să-L chemăm mereu şi mereu pe Domnul. Când suntem cu El, în El şi El în noi, viaţa noastră are sens şi rânduială sfântă şi noi, fiecare, avem rost rostuit şi păzit de Dumnezeu, în orice loc şi în orice timp am trăi. Curaj!

Monahia Siluana Vlad

Capitol din cartea: Unde-ţi este bucuria, omul lui Dumnezeu?

 

Sursa: ganduridinierusalim.com

Lasă-ne un comentariu!
Loading...

Lasă un răspuns

x

Check Also

Mare este puterea celui care nu judecă! Păcatele pe care le iartă el aproapelui, le iartă și Dumnezeu!

Mare este puterea celui care nu judecă! Păcatele pe care le iartă el aproapelui, le ...