Este dansul un păcat? Maica Siluana răspunde: „Și noi dansăm, știți? N-ați văzut dansul călugărilor?” Dansul să aibă un rol binefăcător, nu păcătos, ispititor ori de spectacol!

Dacă eu, de exemplu, primesc ascultare să merg la cineva la spital, la cineva grav bolnav, aflat pe patul morţii, ce voi face acolo, la căpătâiul lui? Voi râde şi voi dansa? Iar dacă n-o fac, nimeni n-o să se mire că „asta nu râde şi nu dansează”…

Cum să râzi şi să dansezi la căpătâiul unui muribund? Cum era să râdă minunea asta de Om, Care e Mântuitorul, Dumnezeu făcut Om, când noi eram pe moarte?

Când noi eram striviţi sub păcat? Când noi eram chinuiţi de orbirile şi de bolile şi de putreziciunile firii noastre căzute? Iată de ce nu a râs şi nu a dansat şi nu a vorbit despre asta.

Loading...

Dar, să luam aminte unde ne cheamă El pe noi? Zice: „Veniţi la nunta fiului de împărat”. Ce credeţi că aşteptă să facem acolo la această nuntă? Să plângem şi să jelim? Ce a făcut tatăl din pilda Fiului risipitor, când acesta s-a întors acasă?

A făcut petrecere. Şi fiul cel mare, când a venit din ţarină, ce-a auzit? Cântec şi dans! Suntem făcuţi pentru bucurie şi bucuria se manifestă şi prin cântare şi dans. Dar, pentru asta trebuie să fii plin de bucuria cea sfântă, de bucuria lui Dumnezeu Care te-a aşteptat cu suspin când te tăvăleai în noroiul din cocina porcilor.

Or, am văzut că bucuria nu vine nici de la mâncare, nici de la succesul în viaţă… aia e o satisfacţie de moment care se desface, se duce. Ci bucuria vine de la Dumnezeu. Vine de la împli­nirea aceea pe care ţi-o dă lucrul bine făcut, pe care îl arăţi Celui Bun cu mulţumire pentru darul de a-l fi putut face… Şi zice Dumnezeu: „Bine, slugă bună, intră în bucuria Mea.”. Atunci dansezi.

R.B.: Există mai multe dansuri… îmi vin acum în minte dansul păcătos al Salomeei, când a dansat în faţa lui Irod sau dansul lui Isaia, pe care îl regăsim şi în slujba Sfintei Cununii.

M.S.: Şi la Cununie, şi la Botez, şi la Hirotonie… peste tot se dansează: „Isaia, dănţuieşte…”. De bucurie, pentru că iată, am primit bucuria lui Dumnezeu pentru a mă bucura de căsnicia mea, de familia mea, de hirotonia mea, de viaţa mea în Hristos, de Botez. Dar tot atunci cântăm şi troparul Sfinţilor Martiri.

De ce? Pentru că noi suntem pe pământ, unde viaţa este încă dureroasă; atâta timp cât mai sunt oameni care aleg liber păcatul, mai există moarte, există durere şi atunci cine poate să danseze şi să râdă necontenit când fratele lui moare în spital, când fratele lui moare în puşcărie, când fratele lui, omul, se zvârcoleşte în patimi şi în păcate?

R.B.: Aşa este, dansul se asociază cu bucuria, cu veselia.

M.S.: Dansul Salomeei este ca orice putere a sufletului căzută. Ea e căzută, e bolnavă, nu mai poate să facă nimic, sau e căzută în sensul că a intrat sub puterea celui rău şi în loc să facă binele, face răul. Salomeea a dansat pentru că aşa i-a cerut mama ei care a fost împinsă de o patimă ucigătoare, de ura împotriva Sfântului Ioan Botezătorul.

Ea dorea să obţină ceva. Când dansez ca să-mi manifest bucuria de a fi, e un dans nepătimaş… Asta se poate întâmpla oricui. Dacă ai o bucurie, dacă ai luat un examen, dacă ai izbutit într-o treabă, îţi tresaltă sufletul de bucurie pentru lucrul acela şi trupul tresaltă odată cu sufletul. Participă împreună la bucurie.

Dacă mă duc la o nuntă şi acolo se dansează – şi se ceartă bieţii oameni: cei mai credincioşi nu vor cu lăutari, cei mai puţini duşi la biserică vor cu lăutari…

R.B.: Neapărat, da, că nu mai e nuntă fără lăutari…

M.S.: Ei, aici e altă problemă. Dar să ne întoarcem: nu dansul este păcătos, ci forţa care mă împinge poate fi păcatul. Ce mă mişcă spre dans? Dragostea, bucuria? Atunci el va fi totdeauna binefăcător.

Dacă mă împinge ura, invidia, pofta, dorinţa de a cuceri, dorinţa de a mă desfrâna, dorinţa de a mă da în spectacol, va fi păcat pentru că slujeşte un gând păcătos, o pornire păcătoasă. Dacă sunt credincios şi fac nuntă cu lăutari, pentru că altfel ar muri de inimă şi mama şi tata…

R.B.: Şi toate neamurile!

M.S.: …atunci, cu binecuvântarea părintelui duhovnic, cu pogorământul care se face în asemenea situaţii, da, vom dansa, dar am şi eu o rugăminte: nu punem muzică din asta, nu punem cu pornografie, nu punem cu… şi în felul acesta oamenii pot comunica şi îşi pot face unii altora daruri.

R.B.: Ceea ce spuneţi despre bucurie şi dans, îmi aminteşte de un film, din 2004 cred, Shell We Dance, cu Richard Gere în rolul principal. Era vorba despre un bărbat căsătorit de mult timp, care intrase într-o rutină şi, la un moment dat, încearcă să iasă din această rutină prin dans.

Problema e că el se îndrăgosteşte de profesoara de dans… Dar filmul se termină „bine”, într-un fel moralizator: soţul se reîntoarce la soţie, redescoperind însă bucuria de a trăi, de a se descătuşa. Revenim, iată, la această bucurie la care suntem chemaţi, după cum subliniaţi.

M.S.: E o înţelepciune a firii pe care ar trebui s-o redescoperim. Noi, din cauza grijilor şi a dorinţelor prea multe, să avem, să părem… Mai ales să părem! Că mulţi nu se mai îngrijesc să aibă ce le trebuie pentru a trăi, ci să pară într-un anume fel. Să-şi joace bine rolurile, nu să fie. Să astupe toate, să-şi pună o mască adecvată.

Din cauza asta suntem tot timpul foarte încordaţi şi înţepeniţi. Şi din cauza asta ne doare spatele, mai ales în zona cervicală (la ceafă) de aici, unde suntem noi mai încăpăţânaţi şi, nu mai circulă puterea vieţii prin noi liber.

Pentru că trupul nostru este un ansamblu minunat şi complicat de mişcări; de la cele mai vizibile până la cele mai subtile, care nu se observă decât cu microscoape extrem de fine. De fapt, trupul nostru, viaţa noastră, este un dans, o orchestră, o muzică şi un dans minunat. Totul se mişcă, totul vibrează.

Fiecare gând al meu stârneşte milioane şi milioane de vibraţii ordonate, armonioase, imnul vieţii. Dacă sunt dezordonate atunci vor fi vibraţii care mă descompun, care mă lovesc, care mă ucid. Şi, dacă umblăm înţepeniţi, încordaţi, din cauza problemelor şi a necazurilor noastre şi a patimilor noastre nu mai circulă viaţa liberă pe acolo.

Şi atunci e nevoie să te deznozi. Un dans frumos, privirea unui dans, un dans clasic, un balet, un patinaj, sunt bine­venite pentru cei care trăiesc în lume şi care nu s-au dedi­cat plânsului pentru păcatele oamenilor, în pustie, şi care au viaţa rânduită altfel decât călugărul.

Care e rânduiala omului din lume? Plânge când are motiv să plângă, plânge pentru cel drag. Nimeni nu va dansa când îi moare cineva în familie, nimeni nu dansează când e bolnav.

R.B.: Dimpotrivă, are nevoie de o perioadă de linişte.

M.S.: Sigur. Şi atunci îşi aminteşte de necazuri, îşi aminteşte de păcate, se mai scutură, se mai duce se mai spovedeşte, apoi vine iar o perioadă mai liniştită, în care poate să meargă la nuntă, poate să meargă la o aniversare, poate să sărbătorească o onomastică, poate să se ducă să danseze, dacă are 18, 20, 21 de ani. Dar, unde se duce, cu cine se duce, ce face acolo?

R.B.: Aici e o problemă pentru că există mai multe tipuri de dans cum deja aţi menţionat. Există dansul care intră în sfera culturii – baletul, dansul sportiv, patinaj artistic şi aşa mai departe, şi care are o funcţie clar este­tică; deşi, după unii, şi aici sunt probleme, pentru că balerinele au o anumită ţinută, care nu e tocmai decentă…

M.S.: Depinde de ţinuta lăuntrică. Eu îmi aduc aminte, din tinereţile mele, când mergeam la spectacole de balet, erau dansatori şi dansatoare, care, deşi păreau dezbrăcaţi din cauza costumelor, erau de o frumuseţe impecabilă. Nu aveau nimic vulgar, darămite obscen…

R.B.: Exact, nimeni nu se gândeşte la păcat…

M.S.: Frumuseţea trupului omenesc este desăvârşită, pentru că e gândit şi făcut de Dumnezeu. Ceea ce îl face urât este vulgaritatea, gândurile şi patimile, pornirea urâtă, exhibiţionismul, poziţiile indecente, anumite mişcări făcu­te într-un anumit fel, cu anumite porţiuni ale trupului şi cu intenţii anumite, acestea fac ca trupul să pară urât. Dar trupul e frumos.

Este foarte frumos şi el are rânduiala lui, când şi cum poate fi văzut şi când şi cum nu poate fi văzut, când şi în ce fel. Oricine poate să spună pe o plajă: „uite ce fată frumoasă”, chiar dacă e foarte sumar îmbrăcată. Dar cred că ieşind îmbrăcată aşa pe stradă sau la examen, nu se mai vede frumuseţea fetei…

R.B.: Exact, deja se ajunge la exagerări la un moment dat. În capul, mai ales al tinerilor, se creează o confuzie între ţinuta de scenă, să zicem, a unei vedete şi modul cum te duci la şcoală. Vrem să copiem…

M.S.: Noi să nu uităm că suntem chemaţi în această viaţă să ne trăim viaţa ca dar al lui Dumnezeu, în mod creator şi responsabil, cât mai frumos posibil, în toate rolurile mele. Nu? Dacă eu sunt directoare şi mămică şi vecina cuiva, şi fiica părinţilor mei de la ţară, eu mă voi îmbrăca adecvat în fiecare situaţie.

Dacă mă duc cu copilul afară n-o să mă îmbrac aşa cum mă îmbrac când mă duc la o întâlnire cu partenerii mei de afaceri. Dacă mă duc la mama la ţară şi mă duc s-o ajut să pună ceapă sau să sape roşiile în grădină, n-am să-mi pun costumul şi geanta diplomat, nu?

R.B.: Mai sunt şi astfel de cazuri…

M.S.: …pentru că or să se „sperie” cartofii când mă văd! Aşadar, în mod firesc ne schimbăm postura, atitu­dinea şi ţinuta în funcţie de rolul pe care îl avem, în funcţie de lucrarea pe care o facem. Insist, dacă trebuie să mă duc la plajă, nu-mi pun costum şi cravată, ci mă voi îmbrăca adecvat pentru locul acela. Cu decenţa care ţine de epocă. Acum cincizeci de ani într-un fel arăta…

R.B.: …costumul de baie…

M.S.: …în care se făcea plajă şi într-un fel arată acum. Şi totuşi, cât de decadentă ar fi moda, observaţi că în orice caz pot alege o atitudine, o poziţie decentă sau una inde­centă. Chiar dacă hainele sunt aproape la fel de sumare, să zicem, poziţia lăuntrică, respectarea locului şi a ritmului aceluia care se impune în activitatea respectivă, face ca omul să fie şi să pară decent sau indecent. Este ceea ce se transmite dinăuntru.

Aş face acum o precizare, pentru cei care se chinuiesc întrebându-se: e păcat sau nu e păcat, să râd sau să nu râd, să dansez sau să nu dansez, să alerg sau să mă opresc, să mă îmbrobodesc sau să nu mă îmbrobodesc?

Sfântul Siluan are un cuvânt: deosebeşti un lucru, un fapt, dacă e păcat sau nu, după dispoziţia pe care o ai să te rogi în timp ce-l faci. Dacă în timp ce faci ceva te rogi, nu e păcat.

Dacă poţi zice: „Doamne, slavă Ţie, că uite, dansez, uite, mănânc, uite, dorm, uite, învăţ!” şi dacă după ce ai terminat zici: „Doamne, Îţi mulţumesc!”, nu e păcat. Imposibil să faci un lucru care e păcat cu gândul la Dumnezeu, dându-I slavă. Încearcă să aprinzi o ţigară, să tragi şi să zici: „Doamne, Salvă Ţie, Îţi mulţumesc pentru viaţă!”.

Nu poţi. Uiţi automat, Îl uiţi pe Dumnezeu, uiţi de toate, te lipeşti acolo de plăcerea aceea. După aceea, poţi să zici: „Doamne, iartă-mă, că n-am putut!”. Nu? Aceasta să cunoaştem că rugându-se, măcar după păcat, omul se apropie de Dumnezeu mărturisindu-şi neputinţa şi dobân­deşte putere să fugă de păcat pe viitor.

„Doamne, iartă-mă! N-am putut, m-am dus şi eu la petrecerea aceea sau la aniversarea colegei mele, am vrut să stau serioasă, dar nu am putut, până la urmă am dansat şi am râs şi l-am lăsat pe cutare să pună mâna…”.

Aceasta e o alunecare în ale firii căzute, alunecare în uşurătatea şi frivolitatea lumii acesteia, urmată imdeiat de o întoarcere cu demnitate la Dumnezeu: „Doamne, iartă-mă, am râs tare, oi fi smintit pe cineva.”.

Lasă-ne un comentariu!
Loading...

Lasă un răspuns

x

Check Also

Mare este puterea celui care nu judecă! Păcatele pe care le iartă el aproapelui, le iartă și Dumnezeu!

Mare este puterea celui care nu judecă! Păcatele pe care le iartă el aproapelui, le ...