Părintele Necula: Să faceți o listă cu pomelnic cu numele acelor persoane!

Vechimea practicării acestei taine este considerabilă, iar textul de la Iacov, 5,15 demonstrează administrarea ei încă din timpul apostolilor, de asemenea și proveniența ei de la Hristos Însuși, Adevăratul izvor al tămăduirii. Textul de la Marcu 6, 13 subliniază faptul că vindecarea cu untdelemn era practicată de apostoli chiar când erau cu Hristos: „ungeau cu untdelemn pe mulți bolnavi și-i făceau sănătoși”, iar textul de la Marcu 16, 15-18 demonstrează că practica vindecării ocupa un loc important în misiunea apostolilor, fiind în același timp o poruncă divină: „Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura… Peste bolnavi își vor pune mâinile și se vor face sănătoși”.

Secvența îngrijirii celui căzut și plin de răni cu untdelemn și vin de către Samarineanul milostiv și apoi încredințarea lui Bisericii în vederea continuării acestei lucrări este cea mai emblematică în a arăta caracterul eminamente taumaturgic al operei mesianice a Mântuitorului, precum și vocația hristică a oricărui act social-filantropic, vindecător al Bisericii. Așadar, Hristos nu a venit la plinirea vremii să definească ceea ce este răul, adică să-i dea consistență, ci să ne învețe cum să luptăm împotriva lui, ca lumea să aibă viață și s-o aibă din belșug.

Taina Sfântului Maslu cuprinde câteva elemente principale liturgico-simbolice. Partea de început a rânduielii Tainei este dominată de canoanele alcătuite de Sfântul Arsenie, ce au darul de a pregăti pe bolnav pentru primirea binecuvântării lui Dumnezeu. Chemarea milei lui Dumnezeu și implorarea ajutorului Său apar din ce în ce mai intens în fiecare cântare a canoanelor, iar pripeala „Stăpâne, Hristoase Milostive, miluiește și tămăduiește pe robul Tău!” punctează metric dorința de izbăvire ce străbate parcă din lăuntrul celui venit spre vindecare.

Rostirea de șapte ori a rugăciunii de sfințire a untdelemnului, precedată de Binecuvântarea mare cu Sfânta Evanghelie în semnul sfintei cruci deasupra untdelemnului, subliniază importanța materiei și rolul pe care aceasta îl are în iconomia tainei: „Doamne, Care cu mila și cu îndurările Tale tămăduiești zdrobirile sufletelor și ale trupurilor noastre, Însuși Stăpâne, sfințește untdelemnul acesta, ca să fie celor ce se vor unge din el spre tămăduire și spre izbăvirea din toată patima și întinăciunea trupului și a sufletului și de toată răutatea”. Faptul că această rugăciune se citește de șapte ori nu rezultă din numărul preoților oficianți, deoarece chiar dacă s-ar oficia, în mod excepțional, cu mai puțini (niciodată unul singur), ea tot de șapte ori va trebui rostită, ci din faptul că adevăratul sfințitor al materiei Tainei este Duhul Sfânt, iar matricea Sa simbolică este cifra șapte.

Untdelemnul folosit în cadrul acestei taine a fost dintotdeauna evaluat nu numai ca aliment, ci și ca un balsam sau medicament pentru vindecarea rănilor de către popoarele mediteraneene, el fiind perceput ca simbol de lumină, puritate și prosperitate.

Pentru regii Israelului era simbol al autorității, puterii și gloriei pe care le dobândeau prin ungere de la Dumnezeu, iar cuvântul uns, în transcriere ebraică a dat Mesia, Unsul Domnului (I Regi, 24,7), care în grecește înseamnă Hristos.

Duhul Sfânt, simbolizat de untdelemn, Se odihnește în Hristos, Care prin puterea Sa vindecă rana lăsată de păcat în inima umanității. În felul acesta, prin invocare, Duhul Sfânt sfințește untdelemnul care devine un vehicul purtător al energiilor vindecătoare și prin administrare activează darurile taumaturgice ale jertfei lui Hristos.

Citirea celor șapte pericope biblice din Apostol și Evanghelie înseamnă că actul vindecător nu este rezultatul unei intervenții medicale sau al unei vindecări miraculoase, ci o acțiune iubitoare a lui Dumnezeu, „Doctorul sufletelor și al trupurilor, Cel care poartă fără durere neputințele noastre, cu a Cărui rană toți ne-am vindecat”.

Pericopele evanghelice ce sunt citite în cadrul slujbei ne relatează faptul că Maslul este o taină a iubirii tămăduitoare a lui Dumnezeu îndreptată spre suferințele omului, că El locuiește în inimile noastre curățite, că puterea de vindecare și îndreptare a răului din om au primit-o și Apostolii, iar prin succesiune apostolică aceasta s-a transmis până astăzi, că Hristos este Cel ce poartă neputințele și bolile noastre, că vindecarea primită prin această ungere este spre sfințire și comuniune cu Dumnezeu, că pentru a beneficia de roadele Tainei avem nevoie de credință puternică asemenea femeii cananeience, că roadele acestei taine sunt destinate, fără deosebire, tuturor celor bolnavi sufletește și trupește.

Astfel, Evanghelia care în cultul creștin simbolizează prezența lui Hristos Logosul mărturisește primitorilor care sunt condițiile și efectele primirii acestei taine. Citirile pericopelor evanghelice ne aduc „vestea cea bună” că Hristos este la fel de viu și de prezent în viața noastră, venind în întâmpinarea noastră atunci când ne poticnim în propriile neputințe.

Numărul şapte – matricea simbolică a Duhului Sfânt

Cele șapte rugăciuni pentru binecuvântarea untdelemnului, însoțite de tot atâtea ungeri ale bolnavilor de către preoți ocupă un loc esențial în cadrul slujbei. Ele ne arată iubirea și milostivirea pe care Dumnezeu le-a arătat-o întotdeauna oamenilor. Îi cer să-l țină în viață pe cel bolnav, să-l întărească trupește, să-i ierte păcatele, să-i ușureze suferințele, să-l sfințească și să-l înnoiască. Fiecare rugăciune, la rândul ei, insistă pe una sau mai multe dintre aceste cereri, dar toate leagă vindecarea sufletească de cea trupească, arătând-o ca fundamentală pe cea sufletească. Untdelemnul este simbolul milei dumnezeiești (Luca 10,33), al bucuriei și al sfințeniei: „caută dintru înălțimea Ta cea sfântă, mântuiește-ne pe noi, păcătoșii și nevrednicii robii Tăi, cu darul Duhului Sfânt, în ceasul acesta și-l sălășluiește pe dânsul întru robul Tău (N)”.

Ungerea în semnul crucii ne aduce aminte de semnul izbăvirii din moarte a evreilor în captivitatea egipteană, de puterea toiagului ce a despărțit apele, de șarpele de aramă ce ne poate scoate din robia patimilor, e imaginea mântuirii și a patimilor hristice, e semnul chenozei pe Golgota, dar și al măreției eshatologice pe norii cerului.

Este, de asemenea, semnul legământului dintre Dumnezeu și oameni și, totodată, este semnul providenței lui Dumnezeu manifestată asupra oamenilor credincioși : „Facă-se, Doamne, undelemnul acesta, untdelemn de bucurie, untdelemn de sfințenie, îmbrăcăminte împărătească, pavăză puternică, izbăvitoare de toată lucrarea diavolească, pecete nestricată, bucurie inimii, veselie veșnică”.

Însemnarea cu ulei sfințit în semnul crucii imprimă celui bolnav puterea tămăduitoare izvorâtă din rana lui Hristos crucificat. De remarcat este faptul că ungerea se administrează la frunte, ochi, nări, gură, piept, mâini și picioare, adică în șapte zone esențiale, ceea ce demonstrează că și trupul omului stă tot sub semnul acestui număr, dovedind afinități, disponibilități, în relație de comuniune cu Duhul Sfânt.

Sensul însemnării este subliniat de troparul: „Doamne, armă asupra diavolului crucea Ta ne-ai dat-o nouă…”. Însuși Hristos Cel răstignit și înviat se sălășluiește prin semnul Crucii în bolnav, dându-i puterea abținerii de la păcat, sporindu-i răbdarea în suferință și fortificându-i sufletul care va stăvili patimile de orice fel.

Deschiderea Evangheliei și așezarea ei pe capul bolnavului sunt urmate de citirea rugăciunii de pocăință prin care se cere de la Dumnezeu iertarea păcatelor bolnavului. Deschiderea Evangheliei nu se face din considerente magice sau pentru aflarea viitorului curs al vieții bolnavului, ci pentru a aminti celui suferind că mintea lui trebuie să cugete cele ale Evangheliei, ca întru lumina dreptelor învățături toate celelalte mădulare să acționeze în conformitate cu acestea :

„Gura lui o umple de lauda Ta. Buzele lui le deschide spre vestirea numelui Tău. Mâinile lui le întinde spre lucrarea poruncilor Tale. Picioarele lui îndreptează-le spre vestirea Evangheliei Tale. Toate mădularele și gândirea lui, întărește-le cu harul Tău”. Bolnavul nu doar se atinge de Evanghelie asemenea momentului în care ea este așezată în mijlocul Bisericii în mod festiv, pentru sărutare; ea este cuvântul viu și lucrător al lui Dumnezeu, este mâna lui Hristos ce binecuvintează și vindecă, miluiește și tămăduiește; aceeași mână ce s-a atins de soacra lui Petru și au lăsat-o frigurile (Mt. 8, 14-15), s-a atins de bolnavi și i-a făcut sănătoși (Luca 4, 40), de ochii orbului din naștere (Ioan 9, 2-7) pentru că Hristos este pretutindeni și neschimbat, iar formele manifestării puterii Sale vindecătoare sunt prezente în cuvinte, cu atât mai mult, prin Duhul Sfânt, în Tainele Bisericii.

Săvârșirea acestei taine de șapte preoți manifestă învățătura Bisericii despre puterea rugăciunii în comun. Desigur că numărul slujitorilor nu face decât să ne trimită cu mintea la prezența Duhului Sfânt Care este adevăratul Vindecător și ne aduce aminte de începuturile organizării Bisericii primare, când au fost aleși pentru activitatea filantropică a ei șapte diaconi, iar criteriul alegerii era ca ei să fie „bărbați plini de Duhul Sfânt”.

De asemenea, ne aduce aminte de cei șapte arhangheli în „mîinile” cărora stă destinul Universului creat: Rafail, Gudiil, Salatiil, Uriil, Mihail, Gavriil, Varahiil, dar și de sfeșnicul cu șapte brațe, Menorah, ca simbol al luminii spirituale, al germenului vieții și al mântuirii. Numărul celor șapte preoți subliniază faptul că în Biserică întotdeauna comuniunea dă putere celui bolnav prin puterea credinței și solidaritatea creștină autentică:

„Dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună”(I Cor. 12, 26). Preoții se roagă nu numai pentru vindecarea, ci și pentru reintegrarea celui bolnav în trupul Bisericii: „Dăruiește-l pe dânsul sănătos și întreg Bisericii Tale ca să fie bineplăcut ție și să facă în toate voia Ta”.

Cifra şapte şi universul creat

Trebuie menționat faptul că Taina Sfântului Maslu stă sub semnul numărului șapte, număr cu o complexă bază simbolistică de factură creștină: șapte preoți, rostirea de șapte ori a rugăciunii de sfințire a untdelemnului, șapte pericope apostolice, șapte pericope evanghelice, șapte rugăciuni, șapte ungeri în șapte zone ale corpului, șapte lumânări, șapte bețișoare pentru ungere. Această realitate nu poate fi considerată pasageră, întâmplătoare, sau un rezultat al coincidențelor, ci este rezultatul limpede al practicii bimilenare creștine.

Chiar dacă textul de la Iacov 5, 15 nu sugerează numărul slujitorilor, ci exprimă efectele tainei, credem că numărul slujitorilor reiese din plenitudinea și încărcătura sacră a numărului șapte ce animă componentele slujbei. Din complexitatea semantică a acestui număr vom încerca să surprindem câteva nuanțe specifice doar tradițiilor mozaică și creștină, tocmai pentru a rămâne în același registru tematic.

Cifra șapte simbolizează totalitatea spațiului și a timpului, a lumii văzute. Este simbol al plinătății timpului ce curge spre veșnicie; este numărul încheierii și reînnoirii ciclice. Creând lumea în șase zile, Creatorul vede că toate au fost bune foarte, iar în ziua a șaptea, după ce împlinește actul creațional, Se odihnește, adică poartă de grijă de tot ce a făcut prin cuvânt.

Omul, ca ființă creată „după chipul și spre asemănarea cu Dumnezeu” a rămas în dimensiunea lui șapte, așteptând pe Hristos Care, prin întrupare la plinirea vremii, a deschis perspectiva zilei a opta, a transfigurării sale. De aceea și Maslul este o taină ce rămâne sub incidența lui șapte, a creatului, pentru că ea recompune, cicatrizează ființa umană și restaurând-o, o deschide spre veșnicia lui opt, deoarece, din punctul de vedere al antropologiei patristice, natura umană se definește în mod fundamental prin relația ei cu Hristos înviat.

Dar pentru a trece în timpul zilei a opta, trebuie să murim acestei lumi biologice bornate în hotarele lui șapte. În fapt, viața omului nu este decât un amestec de moarte și înviere. În creșterea sa trupească, omul trece printr-un fel de moarte pentru a accede în starea superioară a existenței sale, starea paradisiacă, străină dispozițiilor noastre naturale.

Mai precis, trecerea de la statutul de prunc la cel de copil, de la copil la adult, de la adult la bătrân înseamnă a muri câte puțin pentru fiecare etapă inferioară a vieții de câte ori suim câte o treaptă. Nu ne mai întoarcem niciodată la acea stare. Suntem morți pentru etapele respective, dar ni le asumăm prin atributele sufletului nostru. Însă, pentru viața spirituală, două „morți” sunt importante. Altfel spus, viața spirituală a omului se derulează între două „morți”. Una înainte de botez și una la sfârșitul etapelor vieții biologice. Aceste două „morți” sunt precedate de câte o ungere.

Insistând puțin, Botezul, ca taină care nu se repetă, este considerat a fi poarta de intrare în Biserica lui Hristos. Afundarea în apele baptismale înseamnă „moartea” omului celui vechi, iar ieșirea din apă înseamnă „renașterea” omului nou prin apă și duh, care apoi se îmbracă cu haină luminată, având acces la izvoarele dătătoare de har și binecuvântare pe care le oferă Biserica în perspectiva progresului spiritual în Iisus Hristos.

Din punct de vedere liturgic, înainte de afundarea în apă, preotul face o ungere, nu ca taină, în numele Preasfintei Treimi, cu untdelemnul bucuriei, spre tămăduirea sufletului și a trupului, spre ascultarea credinței, ca să facă lucrurile lui Dumnezeu și să meargă pe căile indicate de Hristos. După această ungere „înainte de moarte”, noul mădular al Trupului Tainic al lui Hristos va fi afundat în apă în semn de îngropare a omului vechi.

La ieșirea din apă, omul cel nou se pecetluiește cu Duhul Sfânt, având apoi acces la izvoarele inepuizabile din care-și adapă și hrănește trupul și sufletul, traversând celelalte etape biologice și spirituale până ce se apropie de punctul terminus al vieții, când, prin moarte, trece în viața cea nouă, adică în timpul zilei a opta care este prezentul continuu al lui Dumnezeu.

Atunci când cineva moare, în spiritualitatea franceză, se spune că il est né au ciel, adică s-a născut în ceruri, unde nu se mai vorbește de moarte. În Biserica Ortodoxă, slujba înmormântării nu este taină, ci ierurgie. În practica mai veche a Bisericii Ortodoxe, când cineva era bolnav de moarte sau era ajuns la vârsta senectuții, era obiceiul ca familia să cheme mai mulți preoți pentru a oficia taina Sfântului Maslu. Bolnavul sau bătrânul era spovedit și împărtășit, apoi se oficia Taina Sfântului Maslu. Practica se mai păstrează și la noi în unele zone. În Bisericile surori însă, practica este frecventă, Maslu de obște rămânând a fi săvârșit doar în miercurea Sfintelor Patimi, ca amintire a ungerii din Bethania, atunci când „Maria Magdalena, luând o litră cu mir de nard curat, de mult preț, a uns cu mir picioarele lui Iisus și le-a șters cu părul capului ei… Iar Iisus a zis : Las-o că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat” ( Ioan 12, 3 și 7). Deducem că Iisus a primit ungerea în Betania înainte de îngroparea Sa, adică înainte de moartea Sa fizică. Este un argument indubitabil că trebuie și noi să facem asemenea, adică adevăratul creștin să primească înainte de marea trecere și această taină.

Taina Sf. Maslu şi simbolistica lui şapte

În ultimii 30-40 de ani, Taina Sfântului Maslu se săvârșește cu regularitate aproape în toate bisericile de parohie, fără să mai fie încadrată neapărat într-un context liturgic. Cred că este o exagerare. Taina Sfântului Maslu se poate oficia ori de câte ori este nevoie, însă nu trebuie să se substituie celorlalte taine sau slujbe ale Ortodoxiei.

DISTRIBUIȚI