Părintele Necula: Să faceți o listă cu pomelnic cu numele acelor persoane!

Numărul şapte – matricea simbolică a Duhului Sfânt!

Numărul şapte – matricea simbolică a Duhului Sfânt!!! Problemele sufleteşti și cauzele bolilor!!! Extrem de important!!!

Nu există persoană umană care să nu fi experiat măcar o dată în viață amarul gust al suferinței. Deși această traumă își lasă cel mai adesea amprenta pe înfățișarea și trupul omului, rădăcinile ei coboară mai profund, în adâncul ființei umane, înfingându-se în inima ei.

Dintr-o eronată înțelegere, dar și pregătire în vederea acceptării ei în viața noastră, suferința și efectele ei sunt de cele mai multe ori exagerate. Însă trebuie să ne asumăm crucea bolii, a necazurilor, a suferinței, deoarece ea este parte integrantă a vieții noastre și tocmai din acest motiv Hristos spune apostolilor: „În lume necazuri veți avea” (Ioan 16,33). Viețuirea în cel mai autentic duh creștin nu ne garantează siguranța existenței în afara oricărei neplăceri generate de boală în lumea aceasta, ci ea confirmă capacitatea noastră de înțelegere a faptului că bucuria izvorăște din profunzimile crucii: „Prin cruce s-a adus bucurie la toată lumea”. Mai mult chiar, necazurile și durerile trebuie să devină o prezență necesară în existența noastră, atunci când dorim să devenim părtași patimii lui Hristos și ne deschid o altă perspectivă de înțelegere a durerii, ca mijloc al despătimirii și cale a revelării lui Dumnezeu în om: „Ne lăudăm și în suferințe, bineștiind că suferința aduce răbdare.”(Romani 5,3).

Disfuncţiile sufleteşti sunt cauzele bolilor

Conform teologiei patristice, boala nu se rezumă la un conflict interior, generat de experiențe traumatice refulate în subconștient, ci la deteriorarea puterilor sufletului până la întunecarea și chiar moartea minții, care nemaifiind în comuniune de iubire cu Dumnezeu se îmbolnăvește, generând la rândul ei stări bolnăvicioase ce se repercutează asupra trupului. Când mișcarea puterilor sufletești este contra firii și sufletul nu-L mai vede pe Dumnezeu ca lumină, înseamnă că omul este bolnav duhovnicește. Pe de altă parte, ceea ce numim sănătate nu se rezumă la un simplu echilibru psihologic, sau la vindecarea unei boli somatice, ci e o transfigurare a întregii ființe umane psihosomatice în lumina Duhului Sfânt. Este motivul pentru care vindecarea în spiritualitatea creștină nu vizează exclusiv reabilitarea biologicului, a trupului, ci în mod fundamental cea care operează teandric în adâncul inimii omului, fiind direcționată spre omul cel ascuns al inimii, care de cele mai multe ori poate fi și cauza nefastă a multor anomalii trupești. Chiar dacă atât boala, cât și vindecarea au ca punct de plecare sufletul și mai apoi trupul, acțiunea terapeutică a Bisericii este orientată spre omul întreg și subînțelege subordonarea trupului față de suflet, deoarece „sufletul este pentru trup ceea ce este Dumnezeu pentru suflet”.

„Vasul” prin care Dumnezeu trimite puterea Sa tămăduitoare este preotul, cel care continuă lucrarea taumaturgică a Marelui Terapeut, a „Omului durerii”, a „Mielului înjunghiat de la facerea lumii”(Apocalipsă 13,8). Viața liturgică are drept scop restaurarea omului, iar Tainele, în cadrul Bisericii, sunt prin excelență integrate acțiunii taumartugice sau vindecătoare, ele trasând calea prin care Dumnezeu se revelează omului, „continuând vizibilitatea Sa istorică”(Nicolae Cabasilla). Biserica, prin toate mijloacele sale, are misiunea de a oferi omului sănătate duhovnicească, iar cine dispune de această sănătate este capabil să aibă altă percepție și atitudine față de propria suferință, prin raportul pe care reușește să-l stabilească între crucea sa și crucea lui Hristos. Desigur că omul nu poate supraviețui cu stigmatul propriei suferințe ce se amplifică până la paroxism strivindu-i ființa și determinându-l să creadă că aceasta îi este constitutivă, ci el este chemat să înțeleagă faptul că prin orice efort duhovnicesc, penitențial și liturgic întreprins, poate deveni mai sănătos psihosomatic și în același timp mai aproape de idealul de viețuire creștină.

Biserica – farmacie duhovnicească

Biserica, trupul tainic al lui Hristos, e un organism viu tocmai pentru că Hristos îi generează această viață, har vindecător, fiecare dintre mădularele sale primindu-L în inimă prin lucrarea Duhului, acolo unde omul cel ascuns al inimii ține în brațe pe Hristos Pruncul. Animată de dinamismul lucrării Duhului, viața Bisericii deprinde puterea vindecării prin toate mijloacele sale, în felul acesta textul biblic devine și text vindecător, asemenea textului liturgic. Puterea vindecătoare ce a oprit neputința celeia ce era în curgerea sângelui de doisprezece ani poate vindeca pe tot cel ce cu credință curată se atinge de Euharistie, icoane, moaște, agheasmă, untdelemn sfințit și cruce.

Toate își au sursa puterii harice în Hristos Doctorul, trimis să vindece „rana de nevindecat” a umanității lovite de păcat, luând asupra Sa „durerile noastre și împovărându-se cu suferințele noastre” (Isaia 53,3). În persoana Sa, Hristos a tămăduit firea umană redându-i adevărata sănătate, iar persoanele umane pot beneficia de acest dar împărtășindu-se din El în Biserică, prin lucrarea Duhului în Sfintele Taine.

Fiecare dintre Tainele Bisericii are putere vindecătoare, ele fiind modalități de tămăduire a ființei umane, iar Biserica, după expresia hrisostomiană, este „o farmacie duhovnicească”. În felul acesta, curățirea și vindecarea pe care le primim prin intermediul tainelor ne deschid perspectiva îndumnezeirii, ele toate fiind aspecte ale unei singure taine: Dumnezeu, Marele Filantrop, trimite omului harul mântuitor și vindecător, iar omul, primindu-l, crește duhovnicește întru asemănarea cu El.

Sfântul Maslul este prin excelență taina vindecării omului, a restaurării in integrum a lui, beneficiind de statutul său de taină penitențială și de emblema ei simbolică. Maslul evidențiază faptul că boala trupească nu-și are izvorul în trup, ci e consecința unei „disfuncții” spirituale, a unei îmbolnăviri interioare și de aceea acolo unde științele medicale nu pot interveni decât superficial, taina reface armonia persoanei, îi cicatrizează rănile prin puterea Duhului prezentă în untdelemnul sfințit cu care este însemnat cel bolnav.

Boala, de orice natură ar fi, este una dintre principalele cauze ale deprimării omului contemporan și, de cele mai multe ori, mijloacele umane moderne de vindecare nu pot reuși să o învingă. Conștiința că boala ar putea avea drept cauză păcatul și că moartea ar putea apărea surprinzător, nelăsând timp de pregătire pentru marea înserare, pot produce tulburări extraordinare în ființa umană.

Chiar și în această situație limită de slăbire sufletească și boală spirituală, Dumnezeu își revarsă mila față de cei suferinzi, iar Sfântul Maslu, prin cele șapte rugăciuni ale sale, dar și prin pripeala cântării Sfântului Arsenie, repetată după fiecare tropar, care cere: „Stăpâne, Hristoase Milostive, miluiește și tămăduiește pe robul Tău!”, evidențiază tocmai acest aspect .

Sfântul Maslul ar putea fi privit ca o taină ce se îngrijește în mod deosebit de trupul omului, subliniindu-se prin aceasta importanța pe care trupul o are în constituția ființei umane și în câștigarea mântuirii, dar mai ales pentru faptul că Însuși Fiul lui Dumnezeu și-a asumat trup uman, iar îndumnezeirea omului implică și prezența trupului. Harul vindecător al Maslului se revarsă asupra celor două elemente ale ființei, el lucrând asupra sufletului, curățindu-l de păcate, iar asupra trupului, făcându-l instrument al lucrării sufletului.

Prezența harului Duhului Sfânt în untdelemnul sfințit are mai ales scopul curățirii de păcate, al tămăduirii de patimi și al ridicării omului la o viață de sfințenie. Aceasta ne face să înțelegem că tămăduirea păcatelor cerută atât de insistent în rugăciunile tainei se referă, de fapt, la rădăcinile păcatelor, care pe fondul slăbiciunii și obișnuinței cu păcatul pot genera mereu alte păcate, iar prin aceasta să aibă ca efect văzut boala trupului.
Hristos, Marele Taumaturg

⬇Citește articolul pe pagina următoare⬇

DISTRIBUIȚI