,,M-am îndrăgostit tare de frizerița mea și am reușit să o cuceresc cu o mare minciună. Am făcut dragoste cu ea, și la scurt timp mi-a dat o veste șocantă….

Trebuie să încep prin a vă spune că, de dragul unei aventuri romantice, am mințit cu nerușinare, dar ce nu face un bărbat pentru a obține favorurile unei femei frumoase?

Până la urmă, nu mă simt chiar atât de vinovat, eu m-am dat doar poet, în timp ce alții se dau milionari! Ce-i drept, și iubita mea s-a dat nemăritată…

Prietenul meu din copilărie, poetul Vasile Stan, își cam pierde mințile când o ia pe ulei.

Mă nimerisem în locuința lui – pe la începutul verii trecute – și Vasile, de origine lipoveană, beat fiind, își închipuia că va fi invitat la inaugurarea noului centru cultural rus de la București, astfel că își pregătise o introducere poetică pentru ipoteticul eveniment și pentru cazul că ar fi fost lăsat să vorbească.

Stan e soiul acela de creatură nesuferită căreia i se dă cuvântul numai ca să plece cu el.

Mi-a citit două strofe din retorica pe care și-o născocise ca discurs poetic la inaugurare:

„Priveam înalta boltă din galaxii dedusă,/Când mi-a căzut pe casă spectacolul ceresc./Era nu meteorul, ci bombardeaua rusă/și am rămas în beznă, uimit că mai trăiesc./M-am dus la ambasada care slujea Kremlinul./Nici daune plătindu-mi, au zis acolo: duti-n…/și-n loc să-mi deie banii ca să-mi repar căminul,/Am obținut o poză cu Vladimir Rasputin”.

— Ești dus cu parapanta, Vasile! Mi-am exprimat eu părerea.

— Nu-ti plac versurile mele?

— Ba, câteodată, chiar îmi plac, însă trebuie să-ți folosești talentul pentru o cauză mai bună decât bășcălia dilie.

— Și cam la ce cauză te gândești? M-a iscodit el cu aerul acela rarefiat în care se citeau deopotrivă beția și absolutul, tembelismul absolut.

— Mă întreb dacă ai fi capabil să scrii poezii de dragoste pentru mine…

— Nu-mi stârnești sentimente galeșe.

— Nu poezii dedicate mie, ci poezii de care să mă folosesc spunând că sunt scrise de mine. Mi-aș aroga identitatea unui poet. Aș putea zice, de pildă, că sunt Vasile Stan.

— N-ai tu ștaif de Vasile Stan.

— Iubesc o blondă care nu-mi cedează, nu încă. Susține că vrea romantism și că un bărbat trebuie mai întâi să-și câștige sufle-tul ca să ajungă și-n alte părți.

— Păi… Feblețea ta nu știe cum te cheamă?

— Nu știe. Se pare că biografia mea o lasă rece. Când mă tunde, vorbește numai despre ea și despre visele ei dulcege.

— Te tunde?

— E frizeriță la salonul de înfrumusețare de pe strada mea.

— Auzi, înfrumusețare! Pe tine nu te-ar putea înfrumuseța nici Rodin.

— 0 să mă ajuți?

— Dar mie… Ce mi-ar ieși la afacerea asta?

— Bube dulci. Sau niște coniac Alexandrion, adoratul tău.

Prefer… Niște. După două zile, Vasile m-a sunat și m-a întrebat:

— Cum o cheamă pe tipă? I-am zis:

— Alis.

Peste încă trei zile, mi-a livrat o poezie superbă, din care nu vă redau decât un fragment:

„Cum cercănatele oglinde, străino, mi te vor aproape…

Doar visul mai sticlește albe clopotnițe din puful pernii,

La ora când un suflet singur porni rătă-citor pe ape,

învăluit ca o nălucă în dulcele Alis al iernii.”.

Mă rog, era vară, dar asta nu m-a împiedicat să mă duc cu poezia la frizerie (printată și vârâtă într-un plic). Aveam la mine și două cărți. Blonda mi-a zâmbit ca de fiecare dată – eram un client privilegiat.

M-am așezat să mă tund, deși mă tunsesem recent. îmi jertfeam părul pe altarul dragostei, căci nu mai aveam decât doi centimetri de podoabă capilară.

Când am prins un moment prielnic, i-am spus alesei mele:

— Prințeso, ți-am scris o poezie. Sper că nu te superi…

— Poezie? Tu?

— Nu știai că scriu? Vai, dar e numai vina mea… Ne vedem de atâta vreme și nici măcar nu m-ai prezentat… Sunt poetul Vasile Stan.

— Necăsătorit?

— într-adevăr: necăsătorit.

— E o mare surpriză pentru mine! s-a precipitat tânăra candidată la favorurile mele.

Pe lângă poezie, i-am dat și un volum de versuri (publicat de prietenul meu cu câțiva ani în urmă), menționându-i fetei că era scris de subsemnatul.

Frizerița, vizibil impresionată, m-a privit deodată cu alți ochi. Presupun că nu-i puțin lucru să fii curtată de un scriitor consacrat.

Din ziua următoare, am început s-o vizitez la serviciu și s-o vrăjesc poetic, așa cum își dorea. și mi-a cedat în scurt timp, însă relația noastră amoroasă tot de scurt timp a fost.

La răscruce de anotimpuri, Alis a hotărât să-mi destăinuie secretul ei, sub forma unui anunț uluitor:

— Soțul meu trebuie să se întoarcă din Afganistan.

N-o văzusem niciodată cu verigheta pe deget… Era măritată cu un subofițer de infanterie, dar mă mințise cum că ea era o femeie liberă, fără obligații. Mi-a frânt inima. Ca să mă răzbun, i-am trântit-o și eu:

— Să știi că nu sunt eu poetul Vasile Stan. Pe mine mă cheamă Răzvan și sunt inginer. Vasile Stan este un prieten de-al meu, care a scris atât cartea cu care te-am dus de nas, cât și poezia aceea hibernală, dacă știi ce înseamnă hibernală. Eu nu sunt decât un șmecher care ți-a tras-o.

— Dar nu mi-a displăcut! a spus ea cu seninătate și a adăugat că mă bănuise de minciună din prima clipă.

— Chiar m-ai bănuit?

— N-ai tu față de poet. Ești un desperado, ca toți ceilalți. și de ce numai unul să mintă și celălalt nu? Te-am mințit pentru că aveam nevoie de tine.

— Serios? Chiar aveai nevoie de mine?

— Pe post de manta de vreme rea. Dar acum se întoarce acasă mantaua cu epoleți și nu vreau să fii prin preajmă. Deci… la revedere, drum bun! 0 să îți amintești de mine, sunt sigură.

— Pot să mai vin la tuns?

— Ar fi bine să mă eviți. Soțul meu e foarte gelos.

N-am mai călcat pe la frizeria respectivă și nici n-am mai sunat-o pe Alis, n-avea rost.

Iată, stimați cititori, că dragostea bazată pe minciună are picioare scurte. Alis, în schimb, avea picioare frumoase.

DISTRIBUIȚI